Scrie despre lumile în care trăiesc femeile – lumea interioară și cea exterioară – adesea, nu exclusiv. De fiecare dată când ajung pe site-ul ei rămân să citesc și să răsfoiesc cu orele, pentru că mă simt ca acasă.
Faceți cunoștință cu Ina Țăranu-Hofnăr. Aș spune că e jurnalistă, dar o reprezintă scrisul – indiferent de mediu sau formă. De curând își exersează mâna și cu artele vizuale.
Dintre poveștile pe care le-am citit pe blogul ei, am rămas în minte cu o replică pe care a primit-o de la o prietenă: „Nu ai o afacere, ai o pasiune foarte scumpă”. Asta pentru mâna de oameni care nu au curaj să se expună și să-și promoveze munca.
A făcut o serie de articole despre cum ne cheltuim banii, într-o formă transparentă – cu jurnale ținute și publicate de oameni ca noi, cu diverse profesii și diverse venituri.
Are o povestioară tare drăguță despre cum să fii o gazdă proastă, pentru că a fi una bună e pentru începători și oricine poate.
Dar astea sunt doar exemple dintre nenumăratele teme faine despre care poți citi pe inoza.ro.
Am vrut să stau de vorbă cu Ina pentru colecția de texte despre eșec, nu din cauza CV-ului, ci pentru că am crezut că putem povesti deschis despre orice. În ce măsură am realizat asta, rămâne să îmi spui și tu.
Am vorbit despre eșec, care pentru Ina este o foaie albă. Foaia albă pe care nu scriem prima frază dintr-un text. Foaia albă pe care nu trasăm prima linie dintr-o schiță. Eșecul înseamnă să nu încerci.
Dar succesul? Succesul pentru ea se măsoară interior. Amintește de un citat de la Maya Angelou – „Să te placi pe tine. Să-ți placă ce faci. Și să-ți placă cum faci.”
În viața ta există teama de eșec?
Zilnic. Cred că există și teama de eșec, și teama de succes – numai că sunt foarte greu de deosebit. Teama de eșec… ți-am zis: foaia albă. Când scriu un text după nu știu cât timp, în zilele în care nu am scris textul ăla am avut teamă de eșec. Și când nu exersez pe zona asta de artă mi-e teamă să nu iasă prost, conform celor mai înalte standarde care există în lume – ale mele.
Această teamă de succes, cum se manifestă?
Prin autosabotaj. Vorbeam la un moment dat cu o fostă terapeută că eu visam să scriu o carte, dar nu orice carte. Cartea trebuia să fie direct Best Seller New York Times. Am pus atâta presiune pe mine, nu pe plăcerea de a scrie, încât a fost imposibil să o scriu. E ca și cum ar fi trebuit să scriu Sfânta Scriptură din nou sau vreo carte de căpătâi.
Terapeuta îmi spunea că „faptul că tu nu ai scris cartea e unul dintre cele mai bune lucruri din viața ta”. Aș fi picat într-o depresie incredibilă în momentul în care aș fi ajuns acolo și mi-aș fi dat seama că chestia de care mi-am legat toate speranțele – de fericire, și de realizare, și de succes – tot nu ar fi fost de ajuns. Succesul exterior nu mi-ar fi acoperit golul interior.
Și asta spunea terapeuta, că pentru mine a fost un lucru bun, că ajungeam pe lista aia și vedeam că am tot ce mi-am dorit, dar mi-aș fi dat seama că nu e de ajuns. „Bine că nu ai ajuns acolo înainte să fii ok tu cu tine.”
Uneori să-ți îndeplinești cel mai mare vis – acum nu vorbesc în general, uneori – poate fi o sabie cu două tăișuri. Poate să-ți demonstreze că ai alergat după o chestie, care de fapt era o validarea externă. Dacă nu îți aparține ție, degeaba te validează ceilalți.
Există șansa, dacă ai un vis – cum ar fi să scrii o carte…
Un bestseller.
Un bestseller internațional. Există șansa să lucrezi cu tine astfel încât pe parcurs să-ți spui că nu trebuie să fie cea mai cea carte, nu trebuie să fie cartea ta perfectă din prima?
Cu siguranță. Asta înseamnă maturitate emoțională. Sunt câteva cazuri de oameni care au scris prima carte și cartea lor a fost un succes, dar sunt câteva cazuri. Majoritatea a lucrat ani de zile și a scris mii de pagini, care nu au fost văzute niciodată, înainte să publice o carte de succes. Până la urmă, ce înseamnă o carte de succes?
Foarte multe sunt cărți comerciale. Poate nu ăsta e scopul tău. Poate nu ești capabil să scrii o carte care să fie atractivă pentru milioane de oameni. Poate ești în stare să scrii o carte care să fie uimitoare pentru câțiva – câteva mii acolo, câteva sute.
Să îți setezi din prima să ai succes te pregătește pentru eșec cel mai bine. Să îți propui succesul din prima e cea mai sigură formă de a eșua. Mai sănătos e să pornești cu o perspectivă de curiozitate. Hai să încerc, hai să văd ce iese.
În etapa asta sunt eu acum, după ce am pornit la drum cu „trebuie să facem și să fie perfect”, acum sunt „trebuie să facem” și „să fie” punct.
Acest succes depinde de fiecare – pentru mine un succes poate fi că pur și simplu am pus niște texte cap-coadă, le-am printat și le-am dat familiei.
Tu determini ce înseamnă succesul pentru tine și doar tu poți să îl simți.
Îmi spunea o prietenă la un moment dat mamă, câte fac eu. Eram în ultimul an de facultate, aveam trei joburi – eram scenaristă la MediaPro Pictures, într-unu nu mai știu ce făceam, eram și la o revistă, eram printre primii la factulate și eu abia atunci începusem lupta cu depresia. Nu mă simțeam deloc un succes.
Din exterior, nu știu, dacă cu asta ne obișnuiește societatea. Societatea asta consumeristă ne-a indus ideea că succesul înseamnă să ai. Când vorbim despre persoane care au succes în ziua de azi vorbim de oameni care au bani, sau poziții, sau bani și poziții. Nu vorbim despre să faci. Ori pentru mine succesul nu înseamnă să ai.
Ai spus că te confrunți cu teama de eșec zilnic. De unde vine?
Am avut o bunică foarte… nici măcar nu știu, era foarte. Am fost crescută de bunici și bunicii mele i se părea că sunt un geniu. Eram un copil deștept, dar în limite. Ea pusese presiunea asta pe mine să fiu prima, să fac, și așa. Și eu încercam, dar eram foarte conștientă.
Am dezvoltat sindromul impostorului foarte devreme. Eu vedeam că ce spune bunica și ce se întâmplă în realitate sunt două lucruri total paralele. Și-atunci teama mea era să n-o dezamăgesc. Am rămas cu bagajul ăsta ce a devenit o parte din mine pe care încerc să o scot. Într-o măsură am reușit. Bunica ar fi fost îngrozită de câte oportunități am refuzat, deși erau văzute ca un succes. Pentru mine nu erau.
Anul trecut mi s-a oferit un job de asistent în domeniul academic pe scris. Era o chestie foarte drăguță, doar că pentru mine ar fi fost un stres enorm. Nu era ceva ce aș fi fost pregătită să fac. Nu era vorba despre bani. Era vorba despre a face ceva mișto cu niște tineri și de a spune că sunt profesor – ceva ce am observat că pentru generația mea e o chestie cool.
Știu că mamei mele i-ar fi crescut inima în volum de două ori dacă zicea „fiica mea predă”, dar nu ar fi meritat pentru mine toată anxietatea care venea la pachet, tot stresul.
Cred că am ajuns într-o etapă a vieții în care sunt ok doar eu să știu că sunt grozavă. Nu pot să mint să spun că n-am nevoie de validarea celorlalți. Bineînțeles că toți avem, dar a scăzut în intensitate față de când aveam 20 de ani – când nu știi cum să te auto-validezi, nu știi ce valoare ai. Ți-o iei doar din exterior. Te uiți la alții și decizi dacă ești bun sau nu, dacă te placi sau nu.
Știi aia cu nu contează destinația, contează drumul. Asta greșeam când voiam să scriu un bestseller. Pentru mine conta numai destinația.
Dacă în momentul ăsta ți s-ar îndeplini cel mai mare vis al tău, ți-ai pierde foarte mult echilibrul, pentru că nu ești tu persoana care a ajuns acolo. Să zicem că visezi să fii actriță la Hollywood și în momentul ăsta ești actriță la Hollywood. Ai fi absolut copleșită pentru că tu nu ai parcurs toată distanța de la cine ești azi la locul ăla, n-ai reușit să prinzi încredere în tine, să vezi cum reacționezi la eșec. Te trezești dintr-odată acolo. That’s not a good place to be.
E important să încerci pentru că măcar ești pe drumul pe care vrei să fii, nu ești pe un drum paralel visând la altceva, iar asta poate fi o chestie foarte bună în viața cuiva.
E super-super dureros să trăiești într-un plan în timp ce visurile tale sunt într-un alt plan. Dacă nu încerci să apropii planurile, o să fii nefericit toată viața. Sau renunți la visuri, că poți face și asta, sau încerci să le apropii și nu îți mai dorești să fii un scriitor de bestseller, îți dorești să scrii un articol pe care să-l citească 100 de oameni.
Mi-ai spus că ai avut foarte multe eșecuri în foarte multe domenii. Sunt curioasă să ne povestești mai multe.
Multe job-uri pe care le-am avut de-a lungul timpului le consider eșecuri pentru că nu am lucrat cu oameni care să aibă aceleași valori cu ale mele. Mi-am dat seama prea târziu și, în funcție de contextul vieții în care mă aflam, poate aveam nevoie de bani, am rămas.
Le consider un eșec pentru că m-au afectat și psihic. Să fii într-un context unde nu ești aliniat cu valorile, să fii într-o cultură organizațională cu care nu te identifici, îți faci rău în timp. Sapă așa un pic și la încrederea în tine – pentru că nu mai ai încredere în tine în momentul în care îți trădezi valorile.
Citisem un sfat care sună cam așa „don’t work for people you don’t want to become” și mă gândeam, Dumnezeule. Cred că de asta sunt freelancer acum. Mă rog, nu știu ce sunt – freelancer, antreprenor, sunt de sine stătătoare.
Am avut un singur superior cu care rezonam foarte mult și care mi se părea o persoană integră și interesantă, dar în rest nu prea. Și atunci m-am angajat la singura persoană pe care chiar o admir și o respect – [arată spre sine] – și care nu mi-ar face rău, cel puțin nu în mod voit.
Mai îmi face rău așa, mă mai ține „las’ că avem timp până la deadline” și după mă pune la treabă de stau cu nopțile.
Chestia asta cu nu te angaja la cineva cine n-ai vrea să devii e mega-idealizată, dar asta ar fi eșec în sensul că nu mi-am ales bine locul și iar un eșec e în momentul în care realizezi că nu ți-ai ales bine locul, să rămâi acolo.
Cum îți dai seama că ceva nu merge bine?
Trebuie să cedez fizic ca să ajung psihic să zic ok, chestia asta nu mai funcționează. M-am îmbolnăvit la un moment dat de dispepsie, era o afecțiune gastro-intestinală. Am avut un proiect foarte greu, nu prea mâncam, mâncam pe birou, săream peste mese că trebuia să termin ce aveam acolo.
Erau o grămadă de bani, câștigam foarte bine. Din nou, în ochii celorlalți o persoană de succes. I-am zis lu’ mama cum să renunț la suma asta de bani, că mă ajută, că la-la-la. Și mama mi-a zis: asta pentru că nu văd cât de rău îmi face, dacă aș vedea în bani cât de rău îmi face, mi-aș da seama că sunt în pierdere.
Chestia asta a rezonat cu mine și mi-am dat seama că comparam greșit lucrurile. Mere cu pere. Nici măcar. Mere cu diamante, unde diamantele erau sănătatea mea și merele erau niște bani.
Din păcate, de fiecare dată a trebuit să ajungă corpul meu să cedeze. Țin minte că în primul meu job eram reporter la un ziar și am ajuns redactor-șef adjunct. Eram în facultate, era o chestie wow pentru mine.
Am continuat câteva luni așa, începuse să-mi cadă părul în smocuri, dar, na, mai cade. Au început să-mi cadă niște unghii, mai cad și unghiile. Nu mai știu ce i-a pus capac, dar efectiv corpul meu, în lipsa unui creier care să zică ceva, a început să se dezintegreze încet-încet.
Faptul că ai dureri de cap în fiecare zi, nu e neapărat un lucru bun. Deci cumva corpul meu e mult mai inteligent decât sunt eu și e un barometru bun al erorilor pe care le fac în plan profesional.
Acum nu mai aștept ca să-mi cedeze corpul sau să dea semne de distres. Am avut o colaborare care nu-mi făcea bine deloc în plan psihic – tot așa, o lipsă de valori comune, un stil de lucru care mie nu mi se părea organizat, oameni buni la finalul zilei, care nu erau potriviți pentru mine. N-am mai așteptat să-mi cadă părul, să-mi cadă ughiile, să-mi cadă dinții.
M-am retras. Ceea ce pentru mine e un succes. Să renunți poate fi o formă de succes – să te alegi pe tine, să alegi sănătatea ta, să alegi un viitor mai bun pentru tine în defavoarea, da, unei stabilități aparente.
Reușești să identifici mai din timp dacă ceva nu e în regulă?
Aș zice că da, dar refuz să mă mai angajez undeva. Refuz să mai am un job. Merg doar în ideea asta de colaborări punctuale, pe proiecte. Se pare că am o problemă cu abandonul. Mi-e frică să las în urmă un loc chiar dacă nu e bun.
Merg prea mult, nu știu să mă opresc la timp și da, încă nu am încredere în mine pe partea asta și atunci, ca să mă protejez, aleg să nu mai încerc job-uri.
La început de carieră aveai temeri sau incertitudini?
Da, evident. Cea mai mare a rămas și în prezent. Oamenii ăștia o să se prindă că sunt o fraudă, că nu sunt la fel de bună pe cât cred ei că sunt. Asta a fost de la început. Mă simt mai bine acum, în ideea în care învăț că atât timp cât am sindromul impostorului nu sunt impostor.
Foarte mulți oameni care creează suferă de sindromul impostorului la greu. Felul meu de a fi mă face predispusă la chestia asta. La primele mele job-uri credeam tot timpul că o să-și dea seama că nu știu să fac aia, nu știu să fac aia. Și nu primele job-uri, toate job-urile de până acum.
Eu am făcut o chestie pe care o consider cumva greșită. Am avut job-uri pe scris – toate. Dar în zone foarte diferite. Și de fiecare dată când treceam de la un job la altul, o luam practic de la zero. Pentru că experiența mea de copywriter, nu mă ajuta când eram editor de revistă. Exagerez. Bineînțeles că tot m-a ajutat.
Dar când am ajuns scenarist la Pro TV la o emisiune, nu știam ce înseamnă să fii scenarist pentru o emisiune care se transmite live. Nici n-am mințit. Ei știau că scriu bine și eu le-am zis ok, o să încerc.
Exisă diferențe între cum făceai lucrurile când aveai 20 de ani și cum le faci acum?
La 20 de ani aștepți validarea celorlalți, mai și crezi că toată lumea e mai bună decât tine, că știe mai mult decât tine. Acum nu mai pornesc așa. Sunt mult mai realistă. Am mai multă încredere în mine. Sunt puțin mai conștientă de valoarea mea. Sper. Tot ce am obținut, am obținut prin propria mea muncă.
Eram complet inconștientă că, bă, tu ai făcut asta. Tu ai ajuns în punctul ăsta. Tu scrii bine. Oamenii ăștia pe tine te vor. Nu te-au angajat cu ochii închiși.
Acum sunt puțin mai conștientă. Nu foarte. Pentru mine în continuare e cea mai grea chestie ever – nu că să scriu, nu că să desenez. Nu. Să negociez un contract. Tocmai pentru că nu știu să mă apreciez și atunci de cele mai multe ori mă subapreciez.
Poate fi următoarea etapă de dezvoltare. Unii lucrează pe abilitățile pe care le au deja, alții preferă să învețe câte un pic din toate.
Eu acum învăț lucruri noi în fiecare zi, ceea ce acum câțiva ani ar fi fost de neacceptat pentru mine. Mă sperie eșecul. Mă sperie să încep de la zero ceva.
Dar am început să fac chestia asta pentru că sunt niște lucruri pe care îmi doresc să le fac. N-am făcut facultatea de artă, trebuie să le învăț singură. Mi s-a dezvoltat așa o pasiune în ultimii ani pentru zona asta artistică și e important pentru mine.
Nu mă pune nimeni, nu există nicio miză decât internă și, da, învăț lucruri noi. Poate ar fi foarte inteligent să merg pe zona pe care sunt eu bună: pe scris. Acum scrisul pentru mine, înafară de proiectele pe care le mai iau ca freelancer, e departe de prioritatea mea. Prioritatea mea sunt artele vizuale. Cine știe de ce. Vreau să văd ce pot face în zona asta.
Ce faci când ai o zi proastă? Când pare că nimic nu merge bine?
Meditez puțin și după văd lumea cu alți ochi. Ies afară la alergat. Nu. Plâng. Mănânc ciocolată. O sun pe prietena mea cea mai bună. Vorbesc cu soțul meu. Nu dețin vreo armă secretă când lucrurile nu merg cum trebuie.
Cred că secretul este să ai zilnic niște instrumente sau metode pe care să te bazezi. Nu să ai un kit de urgență la care apelezi din când în când. Să ai niște chestii în rutina zilnică care te țin pe linia de plutire. Când se întâmplă ceva care te debalansează, să nu cazi sau să nu o iei chiar așa de razna.
Toată lumea are zile în care lucrurile merg pe dos, dar să existe cumva o chestie de igienă mentală. Pentru mine e faptul că scriu dimineața Morning Pages. Funcționează pentru mine și fac asta de câțiva ani. Chiar dacă în unele zile nici nu îți dai seama ce prostii pot scrie.
Aș vrea să meditez. Am făcut asta zilele trecute când m-am simțit copleșită, dar după m-am simțit bine și gata. Ori tocmai asta e – că trebuie să facă parte din rutina zilnică. Chiar am văzut pe pielea mea că face bine.
Scrii de mână?
Tipa asta care a inventat conceptul de Morning Pages, a zis de trei pagini dimineața. Spunea că scrisul la calculator e ca și cum ai merge cu mașina în viteză pe autostradă. Vrei doar să ajungi din punctul A în punctul B, dar nu vezi nimic din jur. Scrisul de mână e ca și cum ai merge cu o mașinuță pe un drum de țară și mai vezi un iepuraș și mai vezi ceva.
Dacă aș scrie la calculator, sunt convinsă că n-aș aborda multe dintre subiecte. Nu aș ajunge dintr-una în alta. N-aș ajunge la tot felul de subiecte cu care fac legătura până scriu de mână. Mintea mea oricum deja e la altceva și ajung să scriu despre aia. E un proces de debarasare, de descâlcire a gândurilor.
Uneori când pornesc nici nu știu ce o să fac și când am terminat am un plan. Mi s-au cristalizat niște lucruri în minte și nu mai sunt atât de all over the place. Dar nu funcționează pentru toată lumea și nu trebuie să fie neapărat dimineața. Știu că le zice Morning Pages, dar așa le-a zis tipa. Tu poți să le spui Evening Pages. You do you.
Crezi în zicala care spune că dacă vrei, poți?
Eu nu o să primesc niciodată premiul Pulitzer, pentru că trebuie să fiu cetățean american ca să-l iau. Așa în extremă dacă vrei, poți, nu.
Că poți tot felul de chestii de care nu ești conștient că le poți, cu siguranță. Sau că poți niște lucruri pe care nici nu ți-ai imaginat că le-ai putea vreodată, da.
Orice, oricum, oricând, în orice context, nu. Cred că e doar o formă de presiune pe care o punem noi ca societate asupra celorlalți. Cred că suntem capabili de mult mai multe decât ne imaginăm, și cred că, dacă îți dorești ceva cu adevărat, dar nu chestii absurde, da, poți să faci foarte multe.
— x —
În viața mea de până acum, am învățat că visurile se împlinesc, dar niciodată cum îți imaginezi. Ina a scris o carte. Poate nu cartea la care visa cu ochii deschiși, dar nici nu avea cum să o imagineze înainte.
Credit foto: Christian Tudosie
Add comment