Întotdeauna sensul în viață vine atunci când faci ceva mai mult decât pentru tine – Diana Botezan, Psiholog

Vedem în media și social media numeroase exemple de reușită. Oamenii pe care îi admirăm de la distanță par că orice ar face, fac cu succes.

Când vine vorba de viața noastră, vedem de fapt și toate celelalte aspecte – tot ce se găsește și în culise – provocări, obstacole, nereușite, greșeli, erori și sentimentele care vin la pachet cu toate acestea.

Aș vrea să înțelegem că nu există oameni care să nu aibă parte și de dificultăți, că nu e sănătos să ne comparăm cu ceilalți, că trebuie să ne înțelegem în primul rând pe noi și să acceptăm că momentele dificile fac parte din viața oricui. Important este cum le facem față.

Despre toate acestea și despre multe alte situații pe care le întâlnim în viață, am vorbit cu Diana Botezan – Psiholog. Practic, să vedem cum facem față eșecului și cum putem avea o atitudine mai sănătoasă când vine vorba de propriile nereușite, astfel încât să nu ne doboare mental.

Materialul poate funcționa foarte bine ca un ghid pe care să-l recitim periodic, fiindcă ne poate ajuta să trecem mai ușor peste o perioadă grea. Diana Botezan ne explică pas cu pas ce înseamnă o atitudine sănătoasă, cum să ne raportăm la ce ni se întâmplă atunci când ne este greu și cum să interacționăm cu ceilalți în anumite situații – atât acasă, cât și la locul de muncă.

Teama de eșec, de unde vine?

În copilăria timpurie, prin interacțiunea cu părinții sau alte persoane semnificative care au grijă de noi, ni se formează felul în care vedem lumea, felul în care îi vedem pe ceilalți și felul în care ne vedem pe noi înșine. Structurile acestea se numesc scheme cognitive. Printre ele se află și schema de eșec.

Când vorbim despre eșec, vorbim de eșec în două sensuri. În primul rând, când există aspecte din punct de vedere obiectiv, când persoana nu are rezultate pe măsura așteptărilor, comparativ cu grupul de referință. Apoi, când persoana, obiectiv vorbind, are succes, dar ea în interior se simte ca un eșec. Aici vorbim de sindromul impostorului.

Părinții, prin mesajele pe care le transmit și prin atitudinea pe care o au față de greșeli, pot să inducă copilului această teamă de a nu greși. Dacă ți-e teamă să nu faci greșeli, ți-e frică și să încerci lucruri noi.

O altă cauză poate ține de critici, în special cele distructive. O critică distructivă are loc când atacăm persoana, nu comportamentul. De exemplu, spunem „ești prost, nu o să te descurci, nu o să iasă nimic din tine”.

Toate lucrurile astea se adună și sapă încrederea în sine. Dacă nu ai încredere în tine, dacă crezi că nu are rost să încerci că oricum nu o să îți iasă, atunci nici nu te angajezi în activități. Dacă nu faci lucruri, atunci nu ai nici rezultate, ceea ce îți amplifică încă o dată convingerea că nu ești îndeajuns de bun, că nu poți. Cu cât eviți mai mult, cu atât se adâncesc convingerile tale că nu ești suficient de bun.

Din teama că nu o să te descurci sau că nu o să faci față, se poate și să îți alegi locuri de muncă care sunt sub nivelul tău de pregătire sau sub nivelul tău de educație și atunci alte persoane, să zicem mai puțin pregătite decât tine, de aceeași vârstă cu tine, sunt mai sus în carieră decât ești tu. Pentru că nu ai ales să te implici în ceva mai provocator tocmai din cauză că nu ai avut încredere.

Această teamă ne poate face să ne alegem direcția de carieră sau mediul nepotrivit. De exemplu, dacă mie îmi place să desenez și sunt talentat, dar mă duc la mate-info, atunci normal că nu o să mă descurc pentru că nu am abilitățile necesare pentru a face față acelui mediu. Și voi crede despre mine că sunt un ratat, că nu sunt suficient de bun ca ceilalți, iar asta nu din cauză că nu aș fi bun, ci pur și simplu eu am abilități în alt domeniu.

Astfel, teama de eșec apare și din cauza unei lipse de îndrumare. Noi alegem direcții de carieră, direcții de școală care nu se potrivesc talentelor noastre înnăscute sau cu abilitățile noastre.

Plus că mintea e făcută în felul următor: dacă noi avem schema asta de eșec, atunci avem tendința să filtrăm realitatea prin prisma acestei scheme. Asta ce înseamnă? Că vom observa cu precădere lucrurile în care am eșuat sau pe care nu le-am făcut la fel de bine ca alții și vom ignora lucrurile în care am avut succes, care ne-au ieșit bine. Avem tendința să ne minimalizăm succesele – să zicem că oricum asta oricine putea să facă sau că am avut noroc, chiar dacă realitatea este alta. Pentru că mintea noastră e făcută în felul acesta, filtrăm din mediu informațiile care se potrivesc cu schema noastră.

Comparația între noi – acasă, la școală, la serviciu, ne face bine?

Nu ne face bine pentru că oamenii nu sunt fel. Oamenii sunt diferiți. Fiecare avem abilitățile noastre, talentele noastre diferite. Plus că fiecare avem definiția noastră a succesului sau a lucrurilor care ne fac pe noi fericiți. De multe ori ne trezim că urmărim niște visuri sau niște obiective, cum ar fi să-mi iau casă, să-mi iau mașină, care de fapt sunt dorințele celorlalți, nu sunt dorințele noastre. Comparațiile ne fac rău pentru că întotdeauna o să se găsească cineva mai frumos, mai înalt, mai bogat decât noi.

Trebuie să ne comparăm doar cu noi înșine și să fim mulțumiți de noi. Cum le mai spun și celor cu care lucrez, important e ca seara, atunci când te pui cu capul pe pernă, să fi împăcat tu cu tine. Atât.

Între un eșec pe care îl am în fața celorlalți versus mi-am propus eu ceva în sinea mea și nu mi-a ieșit, pe care îl resimt mai tare?

Depinde de ce alte scheme mai avem, pentru că eșecul se mai îmbină foarte bine cu schema de standarde nerealiste – hiper-criticismul. Putem să ne setăm standarde foarte înalte, care sunt imposibil de atins sau sunt de atins doar cu costuri personale foarte mari. De exemplu, ne sacrificăm relațiile cu ceilalți sau sănătatea. Dacă avem standarde foarte înalte, bineînțeles că orice iese mai puțin decât perfect, nu e bine.

Pe de altă parte, dacă căutăm aprobarea celorlalți, recunoașterea celorlalți, dacă ne dorim foarte mult să facem o impresie bună ca ceilalți să ne placă, dacă valoarea noastră personală depinde de validarea celorlalți, atunci e o problemă și eșecul la un loc de muncă.

Plus că, în general, atitudinea față de greșeală nu este una bună. O greșeală este văzută catastrofal, ca ceva grav, ca ceva ireparabil, în loc să fie văzută ca pe o oportunitate de învățare.

Trebuie toți să ne dorim să avem succes?

Nu neapărat. Există mai multe feluri în care te poți simți împlinit. Mă refer aici la a simți că viața ta are un sens. Este o carte foarte bună, scrisă de Viktor Frankl, „Omul în căutarea sensului vieții”. El a fost un psihiatru german, închis în mai multe lagăre de concentrare. Spune că în orice împrejurare, omul are libertatea de a alege cum îndură suferința și că există mai multe modalități prin care putem avea o viață împlinită și sens în viață.

În primul rând, să realizăm ceva, să facem lucruri. Apoi, iubind pe cineva. O altă modalitate fiind pur și simplu să ne bucurăm de viață – contemplarea. Dacă mie îmi place să mă plimb pe plajă, să mă uit la mare și la apusul de soare, nu înseamnă că am mai puțin succes față de cineva care este director într-o multinațională. Depinde în cazul fiecăruia ce anume face ca viața sa să aibă sens.

Ne simțim neîmpliniți atunci când nu vedem o motivație mai înaltă pentru ceea ce facem. Mergem la muncă pentru bani, pentru prestigiu, dar ar trebui să existe un scop mai înalt – contribui, îi ajut pe ceilalți. Întotdeauna sensul în viață vine atunci când faci ceva mai mult decât pentru tine, faci ceva pentru ceilalți sau pentru o cauză.

Într-o societate, ne comparăm constant cu ceilalți, iar unele meserii au mai mult prestigiu decât altele. Cum mă raportez dacă meseria mea nu are atâta însemnătate în comunitatea în care trăiesc?

Într-adevăr, mai ales în mentalitatea noastră sunt anumite meserii acceptabile – doctor, avocat, inginer, iar restul, să zicem că nu sunt așa de bine privite, pentru că percepția este că trebuie să-ți găsești de lucru, să faci mulți bani.

Noi nu trebuie neapărat să facem doar lucruri care sunt utile. Putem să facem o activitate care ne face plăcere pur și simplu, de exemplu să pictez. Nu poți compara un pictor cu un medic. Pictorul nu salvează vieți, dar asta nu înseamnă că munca sa e mai puțin valoroasă, pentru că el ne înfrumusețează viața. Nu putem fi toți informaticieni sau medici. Avem nevoie și de lucruri care să ne bucure sufletul – o pictură frumoasă, o muzică frumoasă. Până la urmă și o meserie ca om de serviciu sau gunoier, deși nu este prestigioasă, este utilă. Deci fiecare persoană îndeplinește un rol. Societatea funcționează pentru că există persoane care îndeplinesc aceste roluri.

Când vorbim de alegerea în carieră, există teoria lui Holland cu trăsături de personalitate. Dacă îți alegi cariera în funcție de tipul de personalitate, ai și parte de succes. Așa cum mie nu mi-ar plăcea să fiu într-o corporație de la 9 la 5 și să am pauzele fixe, așa nici altcuiva nu i-ar plăcea să fie într-un mediu antreprenorial. Deci trebuie să ne alegem ceva care ni se potrivește nouă. Trebuie să construim pe ceea ce avem noi deja. Să ne valorificăm talentele și abilitățile noastre. Nu să încercăm să fim o altă persoană. Asta este greșit.

Ce îi spun unui prieten care încearcă să reușească într-un domeniu sau să-și îndeplinească un obiectiv, dar nu îi iese de multă vreme și începe să se descurajeze? Își dorește foarte mult să picteze, dar nu reușește de câțiva ani să aibă o expoziție.

Noi nu trebuie să ne definim pe noi prin ceea ce facem. Suntem ființe valoroase prin simplul fapt că existăm. Valoarea mea ca ființă umană nu depinde de ceea ce fac. Dacă ne gândim la un copil când vine pe lume, toți îl iubesc pentru ceea ce este. Trebuie să ne simțim valoroși prin simplul fapt că existăm și că suntem oameni. Bineînțeles, oameni fiind, suntem supuși greșelii.

Se întâmplă ca lucrurile să nu ne iasă, dar dacă eu mă accept necondiționat, atunci indiferent de ce mi se întâmplă, nu mă poate doborî. Dar dacă eu echivalez valoarea mea ca ființă umană cu rezultatele mele, atunci când nu obțin ceea ce îmi propun mă simt rău. Eu trebuie să fiu împăcat cu mine, indiferent de ceea ce fac. Dacă mă definesc numai prin ceea ce fac înseamnă că atunci când nu fac, nu mai sunt eu.

Prietenului poți să îi spui că tu ești prietenul meu, te iubesc și te accept și dacă ai expoziție și dacă nu ai expoziție. Și pe urmă, putem avea o abordare de tipul rezolvare de probleme, să generăm câteva soluții posibile, să începem să le implementăm. Facem o evaluare – care soluție a funcționat, care nu și de ce. Asta ar fi o abordare pragmatică, dar în sine cauza ține de faptul că eu nu mă accept pe mine sau îmi bazez valoarea pe aspecte care vin dinafară.

Dacă un prieten vrea să înceapă ceva despre care eu cred că nu s-ar descurca, îi spun sau îl susțin?

Părerea mea este că nu ar trebui să-i spui că nu s-ar descurca. Tu nu cunoști decât o parte a lui, nu știi ce poate, nu îl cunoști în totalitate. Până la urmă, și dacă nu îi iese, important este să se simtă el bine că a încercat.

Într-un cuplu, între un bărbat și o femeie, cred că mulți bărbați se simt inconfortabil dacă femeia câștigă mai mult. Cum pot, ca bărbat, să trec peste acest sentiment?

Discuția este foarte complexă. În primul rând, discutăm despre ce înseamnă să fii bărbat și ce înseamnă masculinitatea în ziua de azi. Nu mai suntem în epoca de piatră, când bărbatul aducea vânatul acasă. Astăzi și femeile fac același lucru. A fi bărbat nu se reduce doar la a fi provider-ul casei. Înseamnă și alte lucruri. Pot să compensezi prin altceva – prin a-ți asculta partenera, a avea grijă de copii, a te implica egal în treburile casei. Nu e așa de important cine câștigă mai mult. Important e că există resurse în casă.

Noi de când ne naștem suntem bombardați de stereotipuri. Bărbații trebuie să fie așa, femeile trebuie să fie așa. Bărbații nu au voie să fie triști, trebuie să fie puternici. Femeile sunt mai sensibile, nu au voie să fie furioase. Avem tot felul de așteptări și stereotipuri de gen, care în ziua de azi nu se mai susțin. Relațiile sunt mult mai echilibrate.

Cred că avem toți perioade în care parcă o problemă nu vine niciodată singură. Cum fac să nu mă simt ca un eșec când am impresia că nimic nu-mi iese? Nu mi-a mers ceva la serviciu, apoi m-am certat cu cineva apropiat și pe urmă mi s-a stricat becul din bucătărie în aceeași zi.

Atitudinea asta sună a lipsă de speranță. Dacă așa e acum, așa va fi întotdeauna și niciodată nu o să se schimbe lucrurile. Dar toate stările, toate emoțiile sunt trecătoare. Orice emoție, orice stare neplăcută crește până la un moment dat, după care este o fază de platou și apoi scade. Este greșit să credem că dacă ne simțim prost acum, așa o să ne simțim întotdeauna. Este o stare temporară care va trece, pentru că stările sunt fluctuante.

Revenind la discuția despre schemele cognitive, să-mi antrenez mintea să vadă și lucruri care nu se potrivesc cu schema. În momentul în care ți se întâmplă lucruri rele, să încerci să vezi și lucrurile bune. Deci să nu te concentrezi exclusiv asupra lucrurilor rele. O intervenție bazată pe recunoștință poate să ajute foarte mult, să te gândești la lucrurile pentru care ești recunoscător.

Nu suntem roboți, suntem oameni. Și mașinile se mai strică, și frigiderul se mai strică. Îl reparăm sau luăm altul nou, nu trebuie să ne dăm cu capul de pereți. Până la urmă, e ceva normal. Și energia noastră fluctuează. Sunt perioade când ne simțim mai plini de viață, am face foarte multe lucruri, sunt perioade în care ne simțim mai obosiți și trebuie să ne odihnim. Nu putem avea același nivel de performanță tot timpul.

Și când faci terapie, începi să vezi un progres, apoi se mai întâmplă ca stările vechi să revină. Recăderile sunt normale. Totul e despre ce faci atunci. Spui că degeaba am făcut, că nu s-a rezolvat nimic, așa va fi întotdeauna sau că e o pasă proastă care va trece?

Mă gândesc că e important și să știm despre noi că avem capacitatea să rezolvăm o problemă, chiar dacă va dura.

Exact. În Psihologie se numește reziliență și e tocmai abilitatea noastră de a trece peste adversități. Oamenii sănătoși din punct de vedere psihic, social și emoțional nu sunt cei care nu au niciodată nicio problemă și nicio dificultate. Sunt cei care nu se lasă doborâți de probleme și dificultăți, trec prin ele și le rezolvă. Nu treci peste, treci prin.

Asta înseamnă că trebuie să înțeleg că nu mi se întâmplă numai mie. Și cei din jurul meu, pe care îi văd tot timpul fericiți, au anumite dificultăți, chiar dacă eu nu le văd.

Exact. Acesta este un punct important. Când eu sufăr, cred că sunt singurul din lume care suferă. De cele mai multe ori am tendința să ascund, pentru că văd înafară că tuturor le merge bine și toți ceilalți sunt fericiți și ce viață frumoasă au.

Dar dacă eu m-aș deschide și aș vorbi cu celălalt, atunci l-aș încuraja și pe celălalt să se deschidă și să-mi împărtășească și el la rândul lui experiențele sale. Dacă chiar trec printr-o situație foarte dificilă – o despărțire, un divorț, moartea unui părinte, dacă eu simt că nu pot trece peste singur, nu e nicio problemă să cer ajutorul sau să mă alătur unui grup de terapie cu oameni cu probleme similare.

Prin simplul fapt că văd că și altcineva a mai trecut prin asta – poate când citesc gândurile cuiva într-o carte sau pe un blog, le ascult în versurile unei piese care rezonează cu mine, îmi dau seama că nu sunt singurul care se simte așa. Sentimentul acesta că nu ești singur și cineva este alături de tine, te ajută să treci peste probleme mai ușor.

Alții râd de eșecurile mele sau, mai rău, de succesele mele. Cum reacționez? Am făcut un proiect mic în casă de care sunt foarte mândră, dar când îl prezint familiei nu pare foarte impresionată.

Ai zis bine, e important pentru tine, dar pentru ei nu-i important. Fiecare persoană are propriile convingeri și filtrează tot ce se întâmplă prin intermediul acestora. Reacțiile lor spun ceva despre ei, nu despre tine. Dacă ei te descurajează, spune ceva despre ei, nu despre tine.

Și am vreo șansă ca cel puțin pe cei din rețeaua mea apropiată – prieteni, familie – să-i educ și să le explic că lucrurile astea sunt importante pentru mine, chiar dacă pentru ei par nimicuri?

Tu poți fi asertivă, să spui ce te deranjează, ce simți, ce gândești, ce comportamente te aștepți de la ceilalți să aibă, însă poate ai șanse de reușită, poate nu. Faptul că tu spui ce te deranjează și ce te aștepți de la ei, nu înseamnă neapărat că o să și obții ce vrei.

Comportamentul lor ține de ei, nu ține de tine. Tu ești responsabilă doar de ceea ce faci tu, dar nu poți să controlezi ce gândesc și ce fac ceilalți, chiar dacă ți-ar plăcea să fie altfel.

Cum să ne uităm la orice fel de eșec ca să nu mai vină la pachet cu vinovăție și rușine?

Într-adevăr avem comportamente mai bune, comportamente greșite, comportamente distructive, comportamente constructive. Da, putem lucra cu ele și le putem schimba. Dar în sine valoarea noastră ca ființe umane este aceeași. Trebuie să învățăm să ne acceptăm necondiționat.

De asta se consideră că stima de sine este un construct periculos pentru că se bazează pe o evaluare globală. Eu am făcut bine în mai multe situații, deci sunt foarte bun. În momentul în care nu-mi iese ceva, eu sunt la pământ, pentru că mi-am bazat stima de sine pe aspecte exterioare.

De asta acceptarea de sine necondiționată este o variantă mult mai sănătoasă decât stima de sine pentru că nu se bazează pe lucruri exterioare. Un diamant este tot un diamant și dacă este ascuns într-un sertar, unde nu îl vede nimeni și dacă este pus în vitrină la o expoziție. Noi suntem la fel indiferent dacă ne recunosc ceilalți sau nu. Trebuie să nu uităm niciodată de valoarea și de esența noastră.

Eu am pornit cu ideea că eșecul face parte din viață și încerc să am o atitudine constructivă, dar cum fac să imprim în rândul celor din jurul meu (familie, prieteni, colegi, șefi) o atitudine similară?

Schimbă ce poți schimba, acceptă ce nu și fă diferența între cele două. Ține și de disponibilitatea celuilalt să se schimbe, să vrea să vadă lucrurile și dintr-o altă perspectivă. Dacă celălalt nu vrea, tu nu îi vei putea schimba convingerile cu forța.

Dacă tu vii dinafară, iar ceea ce spui nu se potrivește cu percepțiile sale, nu vei avea șanse să îl schimbi decât atunci când în mintea lui poate apărea întrebarea „oare se poate și altfel”? Trebuie să facă loc să intre și o altă perspectivă. Dar nu toți oamenii sunt obișnuiți să vadă lucrurile din perspectiva celuilalt sau să accepte că pot fi alte feluri de a vedea lucrurile decât al lor.

***

Pe Diana Botezan o găsiți pe dianabotezan.ro.

Andra Magda

Am creat andramagda.ro cu gândul la o revistă de timp liber. Dacă vrei să afli ce mai scriu, cel mai bine ar fi să te abonezi la Newsletter.

Add comment