Faceți cunoștință cu Carl Honoré.
Este autor, jurnalist și speaker TED cu milioane de vizualizări. Prima lui carte a pus în scenă o mișcare globală care promovează lentoarea într-o lume obsedată de viteză. Vorbește des despre bătrânețe ca un lucru bun și despre cum putem profita de viața mai lungă pe care o trăim acum. Cărțile lui sunt traduse în zeci de limbi, sunt best-sellere în mai multe țări și se găsesc în mai toate librăriile din România.
Povestim despre munca de autor, lentilele potrivite prin care să ne uităm la viață și cum le putem evalua pe cele două în final.
Ce este eșecul?
Presupun că eșecul este atunci când te uiți în urmă la ceea ce ai făcut și simți regret. Dacă consideri că ți-ai pierdut timpul, că ți-ai irosit viața, atunci cred că este un eșec cu E mare.
Dar succesul?
Presupun că succesul va fi opusul. Să privesc în urmă și să cred că mi-am folosit timpul cu înțelepciune, că aș face cam la fel dacă s-ar ivi o a doua șansă. Asta ar fi un succes pentru mine.
Cred că, într-un fel, o parte a problemei de astăzi suntem noi și unul dintre paradoxurile globalizării. Globalizarea ne-a spus că vom obține diversitate, varietate, că va deschide lumea pentru noi, dar de fapt ceea ce a făcut adesea a fost să standardizeze lucrurile. Avem aceeași versiune a tuturor peste tot. Te plimbi prin Londra, Varșovia sau Beijing și vezi peste tot oameni care poartă aceleași haine, ascultă aceeași muzică și care își captează gândurile banale pe aceleași smartphone-uri. Parcă am uniformizat totul. Cred că același lucru s-a întâmplat cu definiția succesului, că există un mod de a defini succesul în mintea oamenilor.
Dacă nu ajung acolo, atunci sunt un eșec și simt că și-au irosit viața. Asta e ca o cămasă de forță pentru intelect. Ne pune într-o cușcă, pentru că de fapt există milioane de versiuni ale succesului. Succesul va însemna ceva atât de diferit pentru tine decât înseamnă pentru mine. Problema este că rămânem blocați la primul filtru al succesului, care este oarecum versiunea LinkedIn. Mulți dintre cei care au succesul tip LinkedIn probabil că nu se simt atât de realizați, probabil că nu sunt atât de fericiți sau probabil regretă ceea ce fac.
Dacă putem scăpa de uniformitate în definirea succesului, atunci suntem mult mai liberi. Suntem mult mai împliniți sau mult mai fericiți și a face cea mai bună muncă de care suntem în stare este un succes în sine.
Cum e să lucrezi la prima ta carte, fără să știi cum va fi primită?
Îngrozitor. Este un răspuns atât de simplu.
Aveam deja 11 ani de experiență ca jurnalist, așa că știam să-mi pun ideile pe hârtie și să le scot în lume. Eram încrezător că mă descurc la mecanica scrisului. Dar a trece de la a scrie articole la a scrie o carte este un salt uriaș. Pentru mine a fost ca un salt în întuneric. Am simțit foarte puternic acea primă carte, am simțit că aveam ceva de spus și aveam o idee destul de bună despre cum voiam să o spun. Totodată, chiar dacă nimeni nu ar fi cumpărat cartea, dacă ar fi fost un eșec total în privința vânzărilor, măcar făceam ceva de care mă simțeam mândru.
Pentru mine, acesta a fost elementul care m-a ajutat să trec prin teroare – teroarea de a nu câștiga niciun ban din asta și de a avea un eșec total după etalonul vieții profesionale. A fost gândul că, orice s-ar întâmpla, eu știu că am scris cea mai bună carte pe care aș fi putut-o scrie. Asta m-a ajutat să trec prin frică, îndoială și incertitudine.
Cum arată eșecul în viața ta profesională?
Sunt lucruri mărunte pe care le-aș fi putut face puțin mai bine sau mi-aș fi dorit să le fi făcut altfel. Dar sunt lucruri foarte mici, dacă stau să mă gândesc. Nu simt că am avut vreun eșec epic.
Totuși, a doua mea carte, care se numește Under Pressure, este despre copii și educație parentală. După succesul enorm al primei mele cărți, m-am simțit puțin, nu știu, am simțit că lumea se aștepta la un lucru de la mine, iar eu sunt, în mod natural, o persoană care vrea să nu facă singurul lucru pe care îl fac toți ceilalți sau la care toți ceilalți se așteaptă să-l fac eu.
În a doua mea carte aș fi putut scrie cu ușurință din prima – un fel de Slow 2 sau ceva de genul. Dar am zis nu, ceea ce mă interesează să scriu acum este punctul în care mă aflu în viața mea – despre copii și educație parentală. Am scris cartea și nu am vorbit deloc despre lentoare, nici nu am folosit cuvântul lent. Desigur, imediat ce cartea a apărut, toate materialele din media au fost despre lent încolo, lent încoace. M-am gândit că poate ar trebui să accept că pentru mulți oameni, chiar și acum – 20 de ani mai târziu, sunt încă Domnul Lentoare. Nu știu, este un eșec? Este doar un lucru pe care probabil l-aș face altfel acum.
Crezi în zicala care spune că orice e posibil?
Da și nu. Trăim într-o cultură ce amplifică complexul industriei self-help, cu zicale care sună inspiraționale și arată bine pe TikTok, dar care sunt de fapt lipsite de substanță. Orice nu este posibil. Este o idee absurdă.
În același timp, dacă folosești zicala ca pe o stea călăuzitoare și te gândești că, ok, dacă aduc la petrecere energia, talentul și sârguința de care dau dovadă, pot face orice. Spiritul acesta interior cred că este unul util cu care să ieși în lume. Nu vreau să iau asta oamenilor. Dar există o parte din mine, știi că sunt jurnalist, sunt sceptic, puțin cinic, așa că atunci când văd o frază ca „orice este posibil” încep să o desfac în bucăți și să mă întreb este cu adevarat orice posibil? Folosiți-o ca pe un fel de slogan, dar fiți sceptici în același timp.
Împărtășești celorlalți planurile și obiectivele pe care le ai?
Nu, nu prea. De fapt, sunt o persoană destul de privată și, în mod natural, nu merg la drum în grup. Am trecut prin viața profesională ca o trupă cu un singur membru. Nu-mi place să lucrez cu alți oameni. Întotdeauna vreau să fac lucruri cu oamenii, dar sunt foarte autosuficient. Îmi țin cărțile de joc aproape de piept până când sunt pregătit – până când m-am gândit mult la un proiect sau la un pas următor, și abia apoi poate voi începe să testez apele încercând să aflu ce cred alții despre idee. Dar nu vreau să expun o idee în fața unui grup de consilieri imediat. Unii oameni scriu puțin, apoi arată repede unui editor. Eu nu arăt nimic nimănui până cartea nu este gata.
Ai mai multă încredere în instinctele tale decât în părerea altora.
Nu sunt pictor. Scriu despre lume. Deci, dacă scriu o carte sau fac orice alt tip de proiect – pregătesc o prezentare sau orice altceva, tot ce fac implică interacțiune cu lumea. Intervievez oameni, port conversații, sunt expus la ceea ce se întâmplă. Nu mă retrag într-o peșteră de pustnic și nu mă rup de lume. Munca pe care o fac este despre procesarea și metabolizarea tuturor lucrurilor care se întâmplă, despre întrebările pe care le adresez, interviurile pe care le fac, cărțile pe care le citesc, arta la care mă expun.
Tot ce fac are ca scop încercarea de a pune cap la cap un argument despre lume, ceea ce presupune privirea spre exterior, astfel că nu sunt deconectat. Diger atât de multe lucruri care vin înspre mine, că nu vreau ca sistemul digestiv al altcuiva să digere pentru mine. Trebuie să diger eu mai întâi, pentru a ajunge într-un anumit punct și, odată ce ajung la acel punct – care pentru mine este destul de aproape de destinație, atunci abia vreau să vină și alții, să spună „hmmm”. Dar nu vreau asta devreme.
Într-un fel, presupun că am încredere în propriile mele instincte de a digera și metaboliza informațiile și de a le duce cât de departe pot pe cont propriu. Abia apoi deschid ușa să văd ce cred alții. E ceva ce obții cu vârsta și experiența. A fost la fel și cu prima mea carte, dacă mă gândesc bine. Nu am arătat-o nimănui până când nu a fost gata.
Ai scris cartea și abia apoi ai încercat să o vinzi?
Nu. Am scris o serie de articole pentru un ziar național și în cele din urmă am scris o propunere, pe care editorii au cumpărat-o. Așa că am avut bani să cercetez și să scriu. Am avut noroc. Editorii au spus că am 18 luni până trebuie să livrez cartea, dar că sunt disponibili și mâine dacă vreau să discut ceva sau să le arăt orice am scris. Nu le-am trimis niciun un e-mail timp de 18 luni.
Am făcut toată cercetrea. Am scris întreaga carte și, odată ce am crezut că am ajuns cât de departe pot de unul singur, le-am arătat-o celor care mă puteau ajuta să o duc și mai departe. Odată ce faci asta o dată, odată ce ai încredere în propria ta voce, în propriile tale instincte și funcționează, ei bine, evident că vei fi mai încrezător data viitoare și apoi te vei putea asculta și înțelege mai bine. De fapt, a treia carte și a patra carte – cu mult înainte de a le termina, am trimis o secțiune cuiva din exterior, în ambele cazuri. Am făcut ceva ce nu făcusem pentru primele două cărți. Deci cred că, într-un fel, din experiență, mi-am dat seama că ar putea fi util pentru mine în aceste cazuri să arăt o mică parte și să vorbesc despre asta.
Care este cel mai bun lucru pe care îl putem face cu viața noastră?
Dacă poți, în orice fel posibil, indiferent de munca pe care o faci sau de talentele pe care le ai, dacă poți simți că ai părăsit o lume mai bună decât era când ai venit, cred că este un lucru destul de bun pentru oricine. Nu trebuie să câștigi un premiu Nobel sau orice altceva. Un lucru mic. Și cred că acest principiu se poate aplica pentru toată viața ta – să te uiți înapoi și să crezi că ai făcut o diferență, chiar dacă a fost pentru o singură persoană. Cred că acest principiu este o lentilă utilă prin care să te uiți la întreaga viață, dar și în fiecare zi. La sfârșitul zilei, să spui că ai făcut lumea un loc puțin mai bun astăzi. Cred că este o lentilă utilă pe termen scurt, aici și acum, și una foarte puternică pentru întreaga viață.
Dar acest „bine” este destul de subiectiv.
Cum altfel poate fi? În ce alte standarde sau în ce altă măsură poți avea încredere? Fiecare măsurătoare pe care o face cineva poate fi deconstruită, criticată, destrămată, iar despre o măsurătoare, care are sens astăzi, peste cinci ani ne putem gândi… o, Doamne, cum am putut folosi asta ca măsură? Într-o lume care este atât de fluidă și care se schimbă în cele din urmă într-un fel, tot ce ai ești tu însuți. Asta e tot ce ai la sfârșit, când te poți vedea foarte clar pe tine și poți vedea foarte clar în jurul tău. Cred că probabil îți dai seama că singurul criteriu pe care îl ai pentru a judeca orice ești tu.
***
Pe Carl îl găsești pe carlhonore.com.
Foto: Madeleine Alldis
Add comment